până la profunzimi insondabile şi atinge spaţiile cosmice

cu viteze supersonice, Leonardo da Vinci pare să fie o personalitate

anacronică. El este totuşi omul Renaşterii, care a redat

omenirii libertatea gândirii şi mai ales este un om al

Renaşterii prin aplicarea gândirii la toate domeniile

cunoaşterii umane. El este un "uomo universale", incapabil să se

limiteze la un singur domeniu al preocupărilor, învăluind

toată creaţia cu lumina dragostei sale. Mesajul pe care ni-l

transmite Leonardo da Vinci este, dincolo de celebritatea, de curiozitatea cu

care a cercetat lumea, modul apropierii de oameni, afectivitatea,

generozitatea, solidaritatea umană. El propune omului actual modelul

formării unei personalităţi armonios dezvoltate, realizând

echilibrul gândire-simţire prin practica artistică, prin

exersarea continuă a rezonanţelor afective, care să nu lase

sufletul să se usuce, să rămână închis şi

sterp. În primăvara anului 1452 se naşte la Anchiano,

lângă Vinci, între Florenţa şi Empoli, Leonardo da

Vinci, fiul notarului Ser Piero şi al frumoasei Caterina. Despre Leonardo

da Vinci, Francesco Melzi spunea că este "un om asemenea căruia

Naturii îi este cu neputinţă să mai creeze un altul..."

Când împlini 7 ani, fu dat la şcoala din apropiere. Dar,

în satul Vinci de la poalele Apeninilor, educaţia lui nu putea merge

prea departe. În anii aceştia nu căpătase destule

cunoştinţe din cărţi şi de la nişte dascăli

de meserie. În schimb, va recunoaşte că descoperise atunci un

mare adevăr: că dascălul cel mai bun al unui artist şi al

unui om de ştiinţă este natura. Aici, în acest peisaj calm

şi armonios, pictorul de mai târziu, care a înţeles cel

dintâi că peisajul trebuie să oglindească o stare

sufletească, va căpăta încă de pe acum acel echilibru

despre care vorbeşte fiecare din operele sale. Aşa au

trecut anii pentru Leonardo: învăţând pregătirea

culorilor şi legile perspectivei, desenând în sute şi

sute de schiţe tot felul de plante şi de vieţuitoare, studiind

amănunţit fiecare muşchi al trupului omenesc - dar, în

acelaşi timp, interesându-se şi de arhitectură sau de

studiul rezistenţei materialelor, căutând să se

lămurească cum funcţionează o maşină sau cum se

dezvoltă o floare, încercând să priceapă cum s-au

aşezat straturile geologice sau cum zboară o gâză...

În toate lucrurile din jur caută viaţa - într-o macara ce

prinde viaţă sub mâna lucrătorului, într-o

problemă ce prinde viaţă sub puterea minţii

matematicianului, într-un chip omenesc ce prinde viaţă sub

dalta sculptorului sau sub penelul pictorului. Nimic nu-l pasionează mai

mult decât să caute să priceapă minunea vieţii.

Într-o seară, copleşit de gânduri, tânărul a

adormit şi a avut un vis ciudat. Se făcea că în

faţa lui, mândra zeiţă a naturii îi arăta firul

de iarbă, apoi omul, apoi nesfârşitul cer înstelat. Apoi

Şi zeiţa se făcu nevăzută, lăsând în

urma ei o dâră palidă de lumină... Începea să

se lumineze de ziuă. Leonardo se trezi înfiorat. Se

gândi la drumul chinuitor de greu pe care îl chemase zeiţa -

şi cu toate acestea parcă niciodată nu se simţise

atât de întărit sufleteşte ca acum. În

curând, ajunge să fie cunoscut de tot mai multă lume din

Florenţa. Tot mai mulţi florentini auzeau vorbindu-se de

tânărul care mânuia atât de bine sabia ca şi

penelul, stăpânea un armăsar aprig cu priceperea cu care

mângâia coardele unei ţitere sau putea îndoi limba unui

clopot cu aceeaşi mână cu care ştia să deseneze

uşor farmecul unui surâs îngeresc. Într-un

tablou al pictorului Verrocchio, maestrul şi dascălul lui Leonardo,

tânărul este rugat să picteze un înger. Elevul nu a

înşelat aşteptările: de cum a fost expusă lucrarea,

lumea a început să vină într-un adevărat pelerinaj

să admire îngerul cu privire limpede ca seninul văzduhului, cu

cârlionţii buclelor aurii, cu profilul fin al unui copilaş

neprihănit, îngenuncheat într-o atitudine gingaşă de

adorare şi aducând un moment de luminoasă armonie şi o

rază caldă în atmosfera generală rece a tabloului.

Leonardo lucrase şi o parte din peisajul de fond, în care cerul

luceşte ca argintul, brazii par de bronz, iar la poalele lor se

aştern reflexele catifelate ale apei cu o străvezime de cristal. Mai

zugrăviseră şi alţi pictori peisaje, dar nici unul nu se

arătase până acum a fi îndrăgostit de peisaj

în sine, ci îl pictau ca fundal necesar compoşiţiilor

şi portretelor. Este poate pentru prima dată în pictură

că apare ceea ce se va numi mai târziu simţul romantic al

peisajului, aici, în acest tablou unde forţa unui peisaj

încărcat de sentiment apare asociat cu zugrăvirea unui moment

sufletesc. Proaspătul meşter din corporaţia pictorilor

florentini descoperă o lume nouă. Descoperă ţinuturile de

vis menite să dea un nou impuls artei, iar descoperitorul să

ajungă - cum spune Cerot - "creatorul peisajului modern".

Aşadar, prima pictură pe care ne-a lăsat-o Leonardo este

cuprinsă în singurul tablou al maestrului său Verrocchio.

Totul îşi răspunde, totul se leagă, totul se uneşte la

el într-o armonie vie. Arta îl îndeamnă să

traducă, prin mijlocirea seducătoarelor forme ale frumosului,

sentimentele cele mai gingaşe sau cele mai dramatice ale omului. În

acelaşi timp însă curiozitatea sa nepotolită îl

împinge să cunoască toate manifestările naturii, să

studieze cât mai amănunţit structura tuturor fiinţelor,

să pătrundă cauzele adânci ale tuturor formelor

vieţii. În el trăiesc, într-o armonie

desăvârşită, doi oameni - artistul şi omul de

ştiinţă. Unul caută adevărul în sinteza artei,

celălalt îl caută în analiza fenomenelor. Artistul din el

lucrează cu intuiţia şi cu imaginaţia, ceea ce îl va

ajuta să descopere şi adevărurile ştiinţei. Omul de

ştiinşă din el lucrează cu observaţia şi logica,

ceea ce îl va ajuta să înfăţişeze

adevărurile artei. Arta îl cheamă spre liniştita

contemplare a frumosului, ştiinţa îl atrage spre vârtejul

vieţii. Şi fericita îmbinare a artistului cu omul de

ştiinţă îi va fecunda întregul domeniu de

creaţie. În paralel cu pictura studiază natura

scoicilor şi peştilor pietrificaţi, cursul apelor,

desenează schiţele unor maşini de război şi chiar se

gândeşte la un dispozitiv de zburat pentru om, se

perfecţionează în arta muzicii şi a sculpturii.

Studiază apoi anatomia şi mecanisnul complicat al corpului omenesc,

încearcă să pătrundă mecanismul creşterii, al

mersului, al respiraţiei, al vorbirii, al înţelegerii.

De la studiul anatomiei trece firesc la observaţii de fiziologie, iar de

aici, pe nesimţite, la notaţii de psihologie, alchimie, astrologie,

matematică, arhitectură. Leonardo îi

învăţa pictura pe elevii săi cu ajutorul fabulelor, pe

care apoi le comenta. "Omul trebuie să înţeleagă",

îi învăţa Leonardo, "că orgoliul şi

ignoranţa dau naştere urii şi răutăţii, aşa

după cum, dimpotrivă, înţelegerea şi cunoaşterea

dau naştere iubirii şi creaţiei". "Cu cât cunoşti mai

bine, cu atât iubeşti mai mult", spunea el. Contrar Apostolului

Pavel care spunea că "ştiinţa vine din iubire", Leonardo

afirmă şi dovedeşte prin opera întregii sale vieţ

că "iubirea vine din şiinţă, iar cel ce ştie puţn

iubeşte puţin". "Nu uitaţi niciodată, îi

învăţa pe elevii săi, că iubirea este fiica

cunoaşterii, iar iubirea e cu atât mai puternică, cu cât

cunoaşterea este mai temeinică." "A şti

înseamnă a prevedea, a putea şi a acţiona,

înseamnă a schimba faţa pământului, a supune omului

puterile naturii, a-i face viaţa mai uşoară prin invenţiile

tenicii, iar prin creaţii de artă a i-o înfrumuseţa.

Aceasta trebuie să fie adevărata religie a creatorului de artă

sau de ştiinţă." Religia lui Lenardo era religia

muncii, străduinţa continuă întru căutarea,

înfăptuirea şi lauda acestei "Sfinte Teimi" a sa pe care o

formau Adevărul, Binele şi Frumosul. Legea superioară a

existenţei umane este acţiunea creatoare prin care lăsăm

în lume o urmă după ce nu vom mai fi, o operă care

prelungeşte existenţa şi după moarte. Fără acest

continuu exerciţiu al acţiunii creatoare, spiritul se corupe,

asemenea apei lăsate în părăsire, asemenea fierului

neîntrebuinţat pândit de rugină. Armonia

arhitecturii sufleteşti a lui Leonardo da Vinci are drept temelie o

nesfârşită bunătate. Încă la câteva zeci

de ani după moartea sa, biograful Vasari consemnează părerea

contemporanilor spunând că "în toate acţiunile lui

Leorado apărea generozitatea." O bunătate care lua uneori forme de o

gingăşie duioasă, alteori naive, considerate chiar ciudate. De

pildă, încă de pe când era tânăr, nu voia

să mănânce carne, socotind omorârea unui animal la fel de

criminală ca uciderea unui om, căci şi omul, şi animalul,

şi planta realizează la fel minunea vieţii. Se spunea că

uneori se oprea din drum ca să dea la o parte o râmă, ca

să nu fie strivită de pasul trecătorilor, sau că alteori

cumpăra din piaţă porumbei pentru a le da drumul din colivii,

să le redea libertatea. Ciudate gesturi de generozitate, într-o

epocă vestită prin cruzimi şi asasinate! Leonardo da

Vinci s-a preocupat în mod deosebit de redarea cât mai

expresivă a chipurilor omeneşti cu ajutorul gesticii şi al

mimicii, creând tipuri reprezentative atât în

compoziţii, cât şi în portrete ("Madona Litta", "Madona

Benois", "Doamna cu hermină"). Pictorul îşi plasează

personajele în cadrul unui peisaj ciudat (o lume de vis cu stânci

selenare, peste care pluteşte o ceaţă albăstruie,

transparentă), urmărind prin aceasta accentuarea

expresivităţii lor. Prima lucrare în care este folosit acest

peisaj caracteristic, "Sf.Ieronim în pustie", constituie o reprezentare

sugestivă a durerii solitare. Tehnica clar-obscurului a fost aplicată

în mod vădit începând cu compoziţia "Madona printre

stânci" (1483) şi "Sf.Ana, Maria şi Iisus" (1501-1502).

Compoziţia frescei "Cina cea de taină" (1495-1497), echilibrată

şi înscrisă într-un cadru de o mare simplitate,

reprezintă desfăşurarea dramatică a reacţiilor

psihologice ale personajelor în momentul trădării lui Iisus de

unul din discipolii săi. Leonardo da Vinci a creat compoziţii

grandioase, uneori pline de tensiune interioară ("Adorarea magilor"),

alteori agitate, pline de dinamism, ca "Bătălia de la Anghiari"

(1503). Capodopera artei sale portretistice este "Mona Lisa"

("Gioconda"). Pe o figură gingaşă şi gânditoare de

tânără femeie, pictorul a surprins surâsul enigmatic

şi fascinant care oglindeşte fluiditatea vieţii interioare a

modelului. În lunile de iarnă, în primele luni ale

anului 1519, bătrânul artist cu trupul slăbit şi

înfăşurat într-o haină lungă

îmblănită, veşmânt necunoscut dincolo de Alpi, simte

apropierea sfârşitului. Se priveşte într-o oglindă

şi vede un chip ruinat de om bătrân. Iată rezultatul unei

vieţi de muncă supraomenească, iată rezultatul unei

vieţi de renunţare, a unei vieţi închinate numai

adevărului ştiinţei, binelui, faptei, frumosului artei, a unei

vieţi jertfite viitorului omenirii! Şi în timp ce

îşi priveşte chipul ce evocă întregul trecut de

înfrângeri şi umilinţi, cu mâna stângă

fixează într-o sanguină (cea de la Torino, deşi după

unii specialişti anterioară ca dată)

înfăţişarea venerabilă a cercetătorului care a

pus temeliile atâtor ştiinţe. Amărăciunea

atâtor planuri mari neînfăptuite îi coboară

colţurile gurii, privirile adânci închid suferinţele

geniului neînţeles de oameni, iar cutele brăzdează o

frunte înaltă ce adăpostise mintea cea mai cuprinzătoare a

omenirii. Cu toate că nădăjduise să aibă acea

moarte liniştită pe care o dă omului "o viaţă bine

folosită" şi conştiinţa datoriei îndeplinite,

ultimele sale zile se scurg foarte agitate. Prin faţa ochilor minţii

i se deapănă întreaga viaţă şi de-a lungul

acestei vieţi nu găseşte decât speranţe spulberate de

vremi şi de oameni... Planuri măreţe care n-au putut prinde

fiinţă, opere mari neterminate sau ruinate... Şi maşina de

zburat ce va fi înfăptuită abia peste patru veacuri de fiul

unui popor-frate, popor despre care Leonardo poate că nu ştia mai

nimic... Şi aceste cinci mii de pagini rămase netipărite, truda

unei minţi pornite pe căi încă neumblate de nimeni şi

luminând zări nebănuite, pagini sortite să zacă

veacuri întregi, necunoscute omenirii... Prăbuşiri, numai

prăbuşiri, şi toate acestea din vina oamenilor... Dar poate

că şi din vina lui, pentru că în înapoiatele

împrejurări ale prezentului, voise să aducă prea repede

vremurile viitorului... Şi pentru că era cu neputinţă ca

atâtea visuri mari să fie înfăptuite înt-o

singură viaţă de om... Şi omenirea, care va trebui să

se căznească din nou, să o ia de la început, să

străbată iarăşi de la capăt drumurile grele şi

chinuitoare ale atâtor cercetări... Şi lutul acesta

pământesc, trupul acesta neputincios, care nu-i îngăduie,

măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să-şi pună

rânduială în manuscrise... Să le poată transmite

viitorului, să le dăruiască luminii, să vină în

ajutorul omenirii... Leonardo da Vinci a devenit de mult o figură

legendară, un fel de erou mitologic, întrupând extinderea

însuşirilor umane până la limita posibilului, setea de

cunoaştere a lumii în toate direcţiile şi prin toate

mijloacele, cufundarea în necunoscut fără prejudecăţi

sau reţineri. Arta pe care a practicat-o printre multele sale

preocupări a fost pentru el mai puţin o profesiune, dar mai ales

modalitatea de a-şi exprima atitudinea de dăruire pasionată,

dragostea sa fără margini pentru cei din jur, deschiderea